Tags

, , , , , , , , , ,

Dacă poţi să pictezi/scrii/cânţi despre ele, atunci par mai puţin stresante, nu?

Image
Am scris şapte pagini. Tare, acu’ să le şi transcriu!
V-aţi săturat de cuvântul „motivaţie”? Nu vă speriaţi, încercam doar să nu zic din prima „obsesie”.
Dacă v-aş spune că mi-e o foame de lup şi că stau cu un quiche Lorraine şi-o salată în faţă, şi cu toate astea scriu în continuare în caietul meu “Douceur de l’ecriture/Papier velouté”, într-adevăr mult prea scump pentru un român, care-mi aduce aminte că n-am mai găsit agendă Rhodia, vă puteţi face o idee.
Să ne-nţelegem: sunt o gurmandă de felul meu. Dar forţa de atracţie pe care-o exercită scrisul asupra mea e mult prea mare.
Tocmai am început să blog-uiesc acum câteva zile şi încă mă obişnuiesc cu ideea. Trebuia să încep demult, dar întotdeauna mi-a fost greu să aleg care e următorul lucru pe care vreau să-l fac mai  întâi.
Să mă opresc la un singur lucru, o singură formă de expresie, e un lucru frumos şi spinos, ca un trandafir nemodificat genetic. O dulce tortură.
Trebuie să aleg între pictură, desenat, cântat, dans, gătit, experimente cu fibre textile, să fac ceva (desene, compozitii, etc.) pe calculator, făcut poze la orice,documentarea diverselor lumi de lucruri care s-au nimerit să fie în acelaşi cadru. Şi, bineînţeles, scrisul.
Scriu de când aveam vreo şapte ani. Cam atunci m-am gândit prima dată că ar fi o idee bună.
Aveam probabil încă de pe atunci conflicte interioare care trebuiau dezbătute. Nu ştiu dacă douăzecişicinci de ani mai târziu am rezolvat ceva…
Am ars într-un lighean de tablă primul meu jurnal, după ce mi l-a găsit mama (deşi eu îl pusesem bine intr-o nişă „construită” special în parchet), pentru că am crezut că îl citise, şi m-am gândit că nu mai e jurnal dacă nu mai e secret. Îşi pierduse sensul în universul meu, ghidat de reguli artistice, dar stricte. Mai târziu am aflat că de fapt nu-l citise, dar era prea târziu. Ce fusese făcut, nu mai putea fi des-făcut, decât dacă aş fi avut şi o maşină a timpului, pe lângă felul meu ardent, semi-adolescentin, de a pune problema. Da, sentimentele de speranţă şi încredere mi-au fost greu de pătruns pentru mult timp :).
Mi-a luat ceva să fiu copleşită de nevoia de a scrie din nou, şi să încep un nou jurnal.
OK, acu o să iau câteva guri din quiche-ul ăsta.
Mm, are şi mărar, ura!

Deci, unde rămăsesem?
Superbă zi în Bucureşti, copacii n-au încă frunze şi-s tot gri: umbrelele de la terase sunt tot strânse, dar soarele ăsta transformă şi cel mai depresiv peisaj într-unul poetic.
Scriu. Îmi înregistrez stările, până la ultima nuanţă, dau tot, apoi editez.
Scriu în mijlocul oricărei alte activităţi, la început, la sfârşit. La calculator, în bucătărie, în pat, în baie, pe podea, în autobuz, tren, avion, cafenea, restaurant, uneori şi în timp ce merg, pe spatele chitanţelor. Fireşte că miraculoasele simboluri ce construiesc un cuvânt ajung şi pe pânzele mele. Am pierdut autobuzul de câteva ori şi m-am culcat mai târziu decât plănuiam, dar nu pot să spun că-mi pare rău.
Mă simt de parcă aş fi sub apă. Sunt doar eu şi apăsarea rece – caldă a valurilor verzi-albăstrui transparente.
Sunetele sunt acum doar înăuntrul meu, undele concentrice ale momentului trec prin mine, şi cel mai bun mod de a menţine starea e să nu-i opui rezistenţă.
Văd nisipul schimbându-se mişcător. Lumina deasupra devine un dans lichid, viu.
Am foi volante agăţate cu scrieri, pe pereţii atelierului, bucătăriei; le dau jos după o vreme şi pun altele.
Scriu şi în română, şi în engleză. Gândesc în amândouă. Prietenii şi colegii mă întreabă de ce şi vorbesc aşa :).
Nu am un răspuns logic. Pur şi simplu aşa iese.
Probabil vă gândiţi că ar trebui să postez zilnic pe blog, în lumina celor povestite. În afară de faptul că am de un job cu normă întreagă, gândul de a prezenta lumii toate înregistrările mele, în ”cerneală digitală”, mă paralizează, cum e şi normal –am auzit că ăsta ar fi un semn bun. Aşa că voi lua calea de mijloc şi voi posta probabil de vreo trei, patru ori pe săptămână, şi mai vedem în timp.
Mă trece un fior timid de adrenalină. Să vedem dacă e de bine sau de rău.

English version: https://soulpatterns.wordpress.com/2013/03/05/the-blue-green-semitransparent-waves-my-writing-motivation/