Tags

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Intro

Până acum câţiva ani, eram cel mai rău critic al meu. Nimic nu-mi scăpa. Mai ales din ceea ce nu făceam bine. Ştiam, într-un fel, că ceva era în neregulă cu abordarea asta, dar toată lumea în jurul meu făcea la fel, aşa că nu îndrăzneam să schimb ceea ce, credeam, aşa era dat şi aşa trebuia să fie. Cine eram eu, până la urmă? Nu că aş fi fost o conformistă de fel, dar chiar şi în nonconformismul meu, trăiam doar în propria-mi minte. Şi mă străduiam foarte tare să nu carecumva să păşesc înafara ei.
N-o să mă apuc acum să povestesc cum şi de ce făceam asta; pentru asta ar fi nevoie de o carte. Acest post se rezumă la o părere modestă și niște întrebări ale caror răspunsuri cred că ar ajuta. Intuiesc că nu puțini dintre noi am trecut prin situații și experiențe în care am simțit o puternică scindare interioară. Pornind de la acest sentiment, unul cu care rar mă mai întâlnesc în ultima vreme, am căutat să ajung la sursa ce-l alimenta și, încet încet, să mă dezleg din prinsorile acestei entități create în jurul vieții mele. E o postare cam lungă, ce-i drept. Cred că un ceai sau o cafea fierbinte ar merge de minune, mai ales că la viteza cu care se schimbă vremea din acest început de vară, până la sfârșitul postului, e posibil să plouă de două ori 🙂

O viaţă trăită numai prin intermediul minţii nu e uşoară. E un loc lipsit de căldură, pe care încerci în zadar să-l încălzeşti cu focul lucrurilor lumeşti. Un foc dealtfel mort, o iluzie schimbătoare a acelui moment în care speri că totul va căpăta sens. De fiecare dată când crezi că ai ajuns la acel moment, ceva mai mare, mai puternic, mai rapid îţi va răpi liniştea. Sunt ierarhizările zilnice cu care ne hrănim, pentru a ne putea situa undeva pe harta lumii şi a propriilor vieţi, dar ca orice relaţionare în care ceva pare superior, cineva va trebui să se simtă inferior. Am internalizat ca oameni o lege a junglei. Nu mi-a plăcut niciodată expresia asta, dar am acceptat-o, pentru că am crezut că altfel voi pierde ceea ce alţii câştigau adoptând-o. E ciclul natural al vieţii, la o primă vedere, doar că atunci când totul e interpretat de către ego şi secondat de către minte, când ne hrănim sufletele cu rodul tărâmului numit orgoliu, nimic nu va fi vreodată de ajuns; totul va fi o luptă continuă pentru primul loc şi al lui miraj. Vom fi mereu însetați. Tot ce urmează după locul întâi, e pentru cei ce pierd. Această abordare ne-a servit până acum, şi a făcut ca rasa umană să fie mai puternică, mai evoluată… nu? Am învăţat să ne reprimăm sentimentele şi lacrimile, pentru binele nostru, nu-i aşa?
Sigur am devenit mai aproape de cine suntem.
Totul decurge aşa cum trebuie…

Rezultatele şi dedesubtul lor

Sărăcie, violenţă, război, rasism, legi vechi devenite injuste, poluare, lipsa toleranţei, boală. Drame personale, catastrofe naturale. Un Pământ care pentru mulţi pare să pedepsească pe cei buni şi să-i ierte pe cei răi.
Şi totuşi, acestea au toate soluții reale. Ele nu sunt probleme de nerezolvat, nu sunt insurmontabile. Nici n-au fost vreodată. În teorie, știm ce e de făcut pentru le rezolva. Dar ele rămân la stadiul de scopuri utopice, atâta timp cât nu conștientizăm și nu ne îndreptăm atenția către problemele ce stau la baza celor de mai sus.
Sunt lucruri simple; atât de simple, că ne e greu să le luăm în seamă; probabil nici nu realizăm că trăim în minte și nu avem grijă de corpurile noastre, așa cum ar trebui. Sună copilăresc, facil. Ar trebui să fim aici pentru scopuri mai înalte, nu? Dar o privire atentă asupra acestor detalii relevă legături continue între lucruri, aparent din sfere separate, ce generează cercuri vicioase, din care ne e greu să ieșim.
Trăim în inerţia conceptului că fiinţa noastră este conţinută în esenţa ei doar în minte; și tot ce construim deasupra acestui concept erodează rezultatele eforturilor noastre ca oameni şi umanitate, ca într-un joc de Tetris, pe care nu ştim că, de fapt, nu trebuie să-l câştigăm. Ignorăm esența și miracolul corpurilor noastre, apoi ne așteptăm ca ele să funcționeze în aceeași stare în care ne-au fost date la început.

Dacă acele scopuri mai înalte ar începe să-şi dezvăluie adevărata natură, doar după ce le-am rezolva pe acestea două?

Anfore cu viaţă

Câteva secunde pentru a reflecta şi a respira…

Nu ştiu ce e mai nociv, lipsa grijii pentru propriul corp, sau identificarea cu propria minte. Combinarea lor e o idee genială, dacă vrei să te autodistrugi.
Deşi Universul este conţinut şi în noi, am fost învăţaţi să fim atenţi la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, şi eventual la senzaţiile rezultate din interacţionarea cu mediul, şi mai puţin la corpul în care suntem. Corpurile noastre ştiu exact ce au nevoie pentru a funcţiona la un nivel optim. Însă le ignorăm semnalele, pentru că nu putem să ne dăm voie să le luăm în seamă, decât după ce avem o aprobare scrisă de la cineva sau ceva. Ne trebuie un montaj pe muzică dramatică, o campanie, ceva de amploare; nu putem pur şi simplu să facem ceva ce nu face toată lumea din jur.

Negarea acestui spaţiu sacru dinăuntrul nostru, şi a ceea ce are nevoie, duce la crearea structurii primare, peste care adăugăm, strat cu strat, emoţii, sentimente şi situaţii negative.
Nimic n-ar fi mai uşor şi mai benefic, decât să ne întoarcem către noi. Însă cumva se întâmplă că majoritatea petrecem o viaţă întreagă fugind în direcţia opusă, într-o cursă al cărei premiu e promisiunea fericirii, aşa cum am fost programaţi să o percepem.
Într-o lume în permanentă mişcare, nimeni nu mai are timp pentru lucrurile din categoria a ceea ce nu este palpabil. Vrem dovezi cuantificabile; nu acceptăm intromisiunea lucrurilor care nu şi-au câştigat deja un statut atestat, uitând că totul a existat mai întâi în imaterial.

Când ne-am hotărât că următoarea reţetă ar fi bună pentru noi:
să nu mâncăm alimente naturale,
să nu prea bem apă,
să nu respirăm aer curat,
să nu dormim suficient?

Oricare ar fi denumirea pe care o dăm forței care ne-a creat, alegem să nu ascultăm acea forţă – deşi ea a făcut posibilă întruparea în aceste corpuri – când adoptăm acest mod de a trăi. Suntem încrâncenaţi în armurile noastre, parcă deranjaţi de limitele acestor miraculoase mecanisme, uitând să le iubim şi negându-le dreptul de a exista pentru scopul în care au fost născute.
Pare mai uşor, deşi e o decizie de management foarte proastă, pe termen lung.

De ce facem lucrurile aşa?
Pentru că am repetat timp de secole acelaşi lucru: am fost învăţaţi să mimăm un fel de a fi care deserveşte unui ideal de productivitate industrialist, ne-am program orele şi eficienţa, încercând să concurăm cu maşinile.

Ţi-e rău? Ia o pastilă şi întoarce-te la lucru.
Nu-ţi plac E-urile şi aromele natural identice?
Şi, preferata mea: somn? La ce-ţi trebuie somn? Lasa ca dormi destul după ce mori.
Nemţii ar zice că-s grecoaică. Dar nu e o pledoarie pentru dezaprobarea unei stări de fapt, e doar o incursiune în modul de apariţie a unor lucruri şi în modul în care sunt ele interconectate, pentru a vedea, de fapt, de ce anume mai avem nevoie din toate astea?
Ignorăm semnalele subtile până când devin strigăte, apoi ne ducem la doctor şi luăm o pastilă sau lăsăm o parte din noi pe masa de operaţie.
Ce-i drept, publicul e constant interesat de istorisiri despre cum ne debarasăm de părţile atinse iremediabil de boală, dar mai avem nevoie să le auzim ca să ştim că propria viaţă contează?

Servitori

Când trăieşti numai în minte sau mai ales în interiorul ei, alegi să fii servitorul ei, în loc să o faci servitorul tău. Totul trebuie să fie o provocare, ca să îți rejustifici și să-ți întăreşti această alegere: un munte de urcat, un teritoriu de cucerit, cineva de depășit; nemişcarea echivalează cu moartea.

Practicăm o abordare cu precădere masculină în toate sferele vieţii, deşi feminitatea este simbolul creaţiei, creativităţii şi al hranei sufleteşti, deci al asigurării unei dezvoltări pozitive.
Poate aplicarea unor principii feminine ne-ar scuti de multe probleme şi situaţii în care nu ne place să fim.
Poate cele două, masculinul şi femininul, ar sta mai bine ţesute împreună în luarea de decizii. Cum ar arăta lumea atunci?

Unul din paradoxurile minţii este că, deşi nu are toate datele, se comportă ca şi cum le-ar percepe numai pe cele posibil negative. Închide sau ignoră comunicarea cu inima, şi construieşte justificări ce ransforsează constant neîncrederea.
Când trăieşti în minte, nu vei admite că ai nevoie de atenţie sau că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi, înainte de a te înarma cu o sută de modalităţi prin care eviţi acceptarea acestor lucruri. Poţi direcţiona cu uşurinţă pedepse, către tine şi către ceilalţi, nici nu e nevoie să te asiste cineva. E un reflex dobândit. Ce e mai bun decât persecutarea?, autopersecutarea.
Am devenit maeştrii jocului de-a leapşa cu vina, mereu la pândă după candidaţi pe care să-i servim cu nişte prajiturele cu răvaşe maliţioase.
Ne ţinem strâns în braţe ego-ul, suntem lacomi, invidioși, posesivi, şi apoi întrebăm retoric, de ce vieţile noastre nu sunt mai bune. Credem că prin control si manipulare, cumva, imităm adevărata putere. Îndulcitori sintetici şi grăsimi hidrogenate, în desertul care ne păcăleşte pentru câteva secunde cu imitaţia gustului bun, ca mai apoi să distrugă lent, dar sigur, toate ţesuturile cu care vin în contact.

Sa faci un lucru cu grijă, să devii mai atent, să nu mai trăiești pe fugă…
Puțini mai dau importanță măsurii lucrurilor, și mai puțini – ordinii în care se fac lucrurile în natura lor. Cine mai stă să macine boabele de cafea? Ce-i aia meditație? Adică să stau să mă gândesc un sfert de oră, așa, pur si simplu?!…

O umbră de gândire

Visele noastre. Ni le mai aducem aminte? Care, unde? Le-am sacrificat demult.

Când am decis că puterea de a ne schimba nu ne aparţine?
Când am făcut outsourcing cu responsabilitatea?
Şi când, mai exact, am acceptat că suntem nedemni de ceea ce ne poate oferi viaţa cu adevărat mai bun?
Atunci când au apărut primii filozofi, cei ce păreau destinaţi să rezolve probleme pentru care ceilalţi nu aveau timp? Gândirea profundă a fost mereu pentru filozofi, creativitatea a aparţinut artiştilor, construcţia caselor era treaba zidarilor, iar problemele sufleteşti erau rezolvate de călugări şi preoţi.
Iar restul oamenilor au rămas cu restul joburilor?
Ne ducem la ghicitoare, când harta propriei vieţi este în noi, şi o desenăm pas cu pas, nu ne-o poate dicta nimeni fără acordul nostru.
Probabil ceva în educaţia de-alungul anilor, să fi fost ce ne-a deprins să înregistrăm şi să executăm, şi mai puţin să înţelegem.
De ce ne lăsăm corpurile și viețile în mâinile altora?
Ne-am mulțumit cu mai puțin. Probabil am crezut că e mai ușor să părem neajutorați, decât să dăm impresia că am fi cu adevărat puternici.
Responsabilitatea aduce cu ea răspunderea. Nimeni nu vrea să fie răspunzător. Victima nu poate fi acuzat, nu?
Am confundat sentimentele cu instinctele, și a avea putere – cu a putea distruge sau cu a nu ne lăsa schimbați.

Mai multe întrebări

De ce ne e atât de greu să luptăm pentru ce știm că e mai bine pentru noi? Să fie din cauză că nu știm că putem să cerem?
Ne e oare teamă să fim chemați “leneși”, “fricoși” sau ”rebeli”? Care e eticheta de care ne temem cel mai mult?
De la cine trebuie să avem aprobare, ca să putem fi noi înșine și să ne fie bine?
Demonii dinăuntrul nostru și cei dimprejur au nevoie și de permisiunea noastră pentru a exista. Se hrănesc îndeosebi cu propriile noastre frici. Cresc cu fiecare călătorie în tărâmul sentimentelor negative, cu fiecare desert cu arome natural identice.

Și când a devenit mintea singurul instrument pe care ne putem baza?
Ia un suflet; și du-te și trăiește ca și cum nu-l ai.”
N-am fi toți doar creiere? N-am arăta ridicol?

Până la urmă

Ar trebui să înțelegem că ne-a fost dat un spațiu sacru, care să ne servească și ca mediu de comunicare, și că suntem datori să avem grijă de el, cât de bine putem.
Ar trebui să vedem că doar în acest spațiu ne-a fost dat să împărțim funcția de manageri cu forța care ne-a creat.
Ar trebui să vedem că faptul că avem un creier și o minte, nu înseamnă că avem doar atât.
Mintea este doar un servitor. Cineva spunea că mintea este căpitanul care direcționează nava, nu nava în sine.
Suntem spații rezonante, care atunci când sunt lăsate să-și facă treaba, se sincronizează în mod firesc cu energiile universale. Să fim atenți la noi înșine este ceea ce face ca lucrurile astea să poată avea loc.
Noi suntem cei ce stau în calea oportunităților care se află dincolo de victimizare.
Corpurile noastre sunt menite să ne poarte și să adăpostească propria esență. Iar ceea ce conduce evoluția noastră ca oameni este alegerea de a păși peste granița dintre teamă și manifestările darurilor cu care ne-am născut. Să te îngrijești de tine înseamnă să te îngrijești de felul în care ai grijă de ceilalți. Când îți lipsește împlinirea, nu poți să dai la fel ca atunci când o ai.
Reînvie legăturile dintre minte și inimă. Lasă-le să meargă împreună. Ascultă cerințele spațiului în care te afli. Sunt două lucruri pe care nimeni altcineva nu ți le poate dărui, decât tu. Așa ai venit pe lume oricum: complet și împlinit.

English version: https://soulpatterns.wordpress.com/2013/05/21/two-things-should-unlearn/